„A doua zi, mulţime multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim,Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (Ioan 12, 12-13)
Iar acum, pentru ce e vremea aceasta sau ziua intrării Domnului nostru în Ierusalim? Căci vă puteți întreba: dar ce vrea să zică Biserica cu această vreme? Sau ce dorește ea de la noi? Și Biserica dorește ca în vremea aceasta să avem cugetul cel bun al sufletului nostru către Dumnezeu, către Mântuitorul nostru. Ea dorește dreptatea pe pământ, dorește dragostea cea adevărată între oameni, dorește să-I aducem lui Dumnezeu slavă din inimă smerită. Pentru că toată mântuirea omului este de la Dumnezeu. Și pentru că omul nu putea să vină către Dumnezeu, de aceea Dumnezeu S-a milostivit și a venit la om. Iar de veți întreba, de ce a venit, acestea vă spun: venit-a, după cum El Însuși spune, ca să caute și să mântuiască pe cel pierdut (Mt. 18, 11; Lc. 19, 10). Căci a venit ca să arate lumina celor ce erau în întuneric și care ședeau în umbra morții (Mt. 4, 16). A venit ca să-i mântuiască pe cei robiți și pe cei rătăciți să-i aducă pe cale și pe cei străini la moșiile lor și pe cei morți să îi învieze spre viață și pe vrăjmașii și pizmașii lui Dumnezeu să-i împace cu Dumnezeu Tatăl, și, făcându-i părtași Duhului Sfânt, să-i facă moștenitorii Împărăției Sale. Venit-a, așadar, pentru ca să fie robilor răscumpărare, morților înviere și viață, bolnavilor doctor și rătăciților calea cea dreaptă.Căci, luând Dumnezeu trup, a mers după cel care fugise de El. Pentru că fugise de la binele cel mare. Fiindcă omul cel orb și nebun într-atât de mult căzuse, încât nu îl putuse întoarce niciun glas al strigării prorocești, pentru ca să se întoarcă de pe calea rătăcirii. De aceea S-a întrupat Însuși Dumnezeu și S-a apropiat de cel ce fugea de El, pentru ca să-l întoarcă către Sine. Despre care lucru ne învață Apostolul atunci când zice, că Domnul Hristos nu a luat trup de la Îngeri, ci sămânța lui Avraam a luat (Evr. 2, 1). Și El a primit firea noastră, după cum cineva prinde pe unul dintre vrăjmașii lui, și, în loc să îl omoare, și-l face lui fiu și moștenitor în casa sa.
Vedeți, așadar, fraților, ce taină mare prăznuiește Biserica noastră în această vreme! O taină pe care cei de demult, încă de la începutul lumii, au dorit să o vadă și n-au câștigat-o. Dar noi o avem în această vreme și acum o prăznuim. De aici, lesne se poate înțelege ce dorește de la noi această sfântă vreme: dorește să avem nevoința sfintelor rugăciuni, laude dumnezeiești în gura noastră, mulțumire pentru binele pe care l-am primit de la Dumnezeu, să dăm milostenie, să postim, să ne împărtășim des cu Preasfintele Taine ale Domnului, să ne păstrăm curăția sufletului. Căci toate acestea gătesc sălașul în inimile noastre, pentru a veni în noi Domnul. De aceea, această vreme ne îndeamnă spre faceri de bine. Căci cu aceste podoabe, cu podoabele faptelor bune, Îl cheamă logodnica pe iubitul ei Mire. Și Îi zice: Patul inimii mele este înfrumusețat, este plin cu florile doririlor dumnezeiești. Casa mea este plină de lemnele cele bine-mirositoare și nestricate ale facerilor de bine. Pe ele este ea întemeiată. Căci într-un astfel de sălaș și Mirele vine cu bucurie și rămâne acolo până când trece ziua și până când umbra se pleacă.Trebuie, așadar, ca noi să însoțim aceste zile și să ne nevoim spre prăznuirea intrării trupești a Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim și să ne pregătim spre ascultarea Patimilor Sfinției Sale. Ca astfel să putem striga și noi împreună cu tâlharul: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta!” (Lc. 23, 42) și, cu moartea Sa, omorând moartea, să ne dăruiască nouă viața cea mult dorită. Amin.
Sfântul Antim Ivireanul
Simbolismul salciei
După un obicei străvechi, menționat chiar în secolul al IV-lea de către pelerina Egeria și generalizat în toată Biserica, se aduc în biserici ramuri de salcie, care sunt binecuvântate și împărțite credincioșilor, în amintirea ramurilor de finic și de măslin, cu care mulțimile au întâmpinat pe Domnul la Intrarea Sa triumfală în Ierusalim și pe care noi le purtăm în mâini ca semn al biruinței împotriva morții, câștigată de Domnul prin Învierea lui Lazăr, săvârșită cu o zi mai înainte (Sâmbăta Floriilor sau a lui Lazăr) și apoi prin Învierea Sa Însuși. Cu privire la acest lucru Sf. Isidor de Sevilla afirmă: „Căci prin ramuri se însemna biruința prin care Domnul, murind, avea să învingă moartea și să biruiască prin triumful Crucii asupra diavolului, stăpânul morții”. (Pr. Ene Braniște)
